Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel - Herăstrău

Maria Egipteanca şi drumul de la prostituţie la sfinţenie


Maria Egipteanca este una dintre sfintele cele mai populare ale Bisericii Ortodoxe. Biografia ei, scrisă de patriarhul Sofronie al Ierusalimului, atrage şi cucereşte atât prin frumuseţea stilului, cât mai ales prin înălţimea imaginii pocăinţei pe care o zugrăveşte. Aşezată în cea de-a cincea duminică a Postului Mare, prăznuirea Sfintei Maria Egipteanca îndeamnă credincioşii să-i imite vieţuirea, curăţindu-se de patimi prin luptele ascetice, cu încredinţarea că înnoirea vieţii şi întoarcerea la Dumnezeu sunt posibile fiecărui om, oricât de căzut ar fi el la un moment dat.

Sfânta Maria Egipteanca a trăit în primele veacuri ale creştinismului. Nu se cunoaşte nici anul naşterii, nici cel al morţii sale. Cercetătorii situează peregrinarea ei pe pământ undeva prin secolele V-VI, ţinând cont că cel care o descoperă în pustie şi îi face cunoscută, ulterior, viaţa – monahul Zosima – a trăit la cumpăna secolelor V-VI.

Cea care avea să devină „podoaba pustnicilor“ s-a născut în Egipt. Foarte probabil părinţii săi erau creştini. Oricum, aşa după cum reiese din povestirea vieţii sale, a primit botezul în copilărie. La vârsta de 12 ani şi-a părăsit părinţii şi a mers în cetatea Alexandriei. Aici a început să ducă o viaţă destrăbălată, trăind viaţa unei prostituate, deşi refuza să primească plată pentru modul acesta de viaţă. Îmbrăţişând patima desfrânării, căutând să atragă atenţia cât mai multor bărbaţi asupra sa, trăia, în acelaşi timp, în sărăcie, ca o cerşetoare. Pentru a-şi câştiga cele necesare traiului, adeseori torcea câlţi. Şaptesprezece ani i-a petrecut în felul acesta.

În vara anului în care ajunsese la vârsta de 29 de ani, a părăsit Alexandria şi a mers la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt şi Libia, care călătoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. „Pelerinajul“ Mariei era însă de altă natură decât al celor cărora li s-a alăturat: a considerat că o astfel de călătorie i-ar putea sluji mai bine modului de viaţă pe care îl ducea. Într-adevăr, plătind cu trupul său preţul călătoriei, a sedus mulţi tineri în drumul spre Ierusalim.

Bariera nevăzută de la intrarea bisericii
Când a sosit sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, Maria s-a amestecat şi ea din curiozitate în mulţimea care se îndrepta spre biserică. Ajunsă în pridvorul bisericii şi dorind să vadă Sfânta Cruce, a încercat să intre înăuntru odată cu ceilalţi credincioşi. Nu a putut înainta decât până la prag. Aici a simţit cum o putere nevăzută o opreşte, oricât de mult se forţa să intre. Era, poate, pentru prima dată în viaţă când nu-şi putea împlini o dorinţă… La început, a crezut că e din cauza mulţimii şi a mai încercat o dată: în vreme ce alţii intrau fără nici un efort, ea era din nou oprită. După ce s-a străduit de mai multe ori, a obosit foarte tare şi s-a aşezat afară, lângă biserică, să se odihnească. Stând aici, şi-a dat seama că din cauza vieţii sale păcătoase este împiedicată să intre în biserică şi să vadă Sfânta Cruce. A început atunci să plângă cu amar. Văzând deasupra locului unde stătea icoana Maicii Domnului, s-a rugat Născătoarei de Dumnezeu să-i îngăduie să vadă şi ea Sfânta Cruce, promiţând că din clipa aceea îşi va schimba cu totul modul de viaţă păcătos şi că se va duce acolo unde o va îndruma aceasta pentru a face pocăinţă.

Primind încredinţare în adâncul sufletului că rugăciunea i-a fost ascultată, s-a îndreptat spre intrarea în biserică. De data aceasta, nu numai că nu o mai oprea nimeni, dar simţea chiar cum i se uşurează accesul în biserică. După ce s-a închinat Sfintei Cruci, a revenit la icoana Maicii Domnului, rugând-o să îi descopere unde anume să meargă pentru a se pocăi. A auzit atunci un glas din depărtare care i-a zis: „Dacă vei trece Iordanul, bună odihnă vei găsi!“.

Plecând de acolo, cineva i-a dat ca milostenie trei monede. Cu acestea a cumpărat trei pâini. S-a îndreptat după aceea către Iordan. La biserica Sfântului Ioan Botezătorul de lângă Iordan s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. S-a dus apoi pe malul Iordanului, a mâncat jumătate dintr-o pâine, a băut apă din râu şi a dormit noaptea aceea pe pământ.

În sfârşit, un om, după 47 de ani de singurătate
A doua zi, a trecut Iordanul şi, rugându-se Maicii Domnului să îi fie totdeauna călăuzitoare, a înaintat în deşertul de dincolo de Iordan. Aici a dus o viaţă de mare asprime ascetică. După ce i s-au terminat pâinile pe care le adusese, s-a hrănit cu rădăcini şi diferite plante care se găseau în neroditorul deşert. Cu timpul, şi hainele i s-au rupt, nemaifiindu-i de nici un folos nici faţă de frigul nopţilor, nici faţă de căldura zilei: „din pricina arşiţei ardeam, iar din pricina gerului îngheţam şi tremuram, aşa că de multe ori cădeam la pământ şi rămâneam aproape fără suflare şi nemişcată“, povesteşte Cuvioasa Maria lui Zosima.

Însă, dincolo de condiţiile naturale ale deşertului, luptele cele mai mari, în primii şaptesprezece ani, le-a dus cu patimile sale: „am petrecut şaptesprezece ani în acest pustiu, luptându-mă cu poftele mele nebuneşti ca şi cu nişte fiare sălbatice. Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile şi peştii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă nici apă nu aveam să gust. (…) Dar cum îţi voi povesti, părinte, gândurile care mă mânau iarăşi la desfrânare? Foc se aprindea înlăuntrul nefericitei mele inimi; toată mă ardea şi mă aţâţa spre pofta împreunării“.

Pentru a scăpa de aceste chinuri, Cuvioasa Maria alerga de fiecare dată la ajutorul Maicii Domnului, pe care o ruga să o întărească în această luptă. Stătea întinsă la pământ, plângând, până ce simţea cum o lumină dulce îi alunga gândurile care o tulburau. După şaptesprezece ani de foc şi grea luptă, ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu au făcut-o să nu mai simtă asprimea vieţii deşertului, nici chinul patimilor.

Aşa s-au scurs treizeci de ani, timp în care n-a întâlnit nici o vietate, nici om, nici animal sălbatic. La capătul acestor ani are loc întâlnirea cu monahul Zosima. Era primul om pe care îl vedea, după cei 47 de ani de când trecuse Iordanul.

„Zosima, lupta care îţi stă în faţă este mai mare decât cea dusă până acum“
Zosima era un monah. Până la întâlnirea cu Maria, viaţa lui fusese una liniştită, firească s-ar putea spune: de la o vârstă foarte fragedă intrase într-una dintre mănăstirile Palestinei. S-a dovedit în toate râvnitor – în osteneala ascetică şi în studierea cuvintelor Scripturii – încât a ajuns foarte cunoscut în cele duhovniceşti. Mulţi călugări veneau la el din mănăstirile învecinate pentru a-i cere sfatul. Mai mult, Dumnezeu l-a învrednicit de multe ori cu vedenii dumnezeieşti.

Ajuns la vârsta de 53 de ani, a început să fie neliniştit de un gând: se întreba dacă ar exista cumva pe pământ un monah care să-l întreacă în osteneala lui duhovnicească şi de la care să înveţe ceva ce nu ştia. Răspunsul nu a întârziat însă să-i vină de la Dumnezeu: „Zosima, bine te-ai nevoit, atât cât era cu putinţă unui om, şi bine ai dus la capăt pustnicescul drum. Dar lupta care îţi stă în faţă este mai mare decât cea dusă până acum, deşi n-o cunoşti“. Spre a cunoaşte adevărul celor spuse, este îndemnat apoi să părăsească mănăstirea sa şi să meargă la o alta, lângă Iordan.

Neîntârziat, Zosima se duce la mănăstirea care îi fusese indicată. Aici a descoperit monahi cu frumoasă viaţă duhovnicească de la care a învăţat foarte multe pentru înaintarea sa spirituală. Din dorinţa de a se lupta mai mult cu propriile patimi şi de a înainta pe calea virtuţii, monahii acelei mănăstiri respectau un obicei vechi: în prima duminică a Postului Mare, se împărtăşeau la Sfânta Liturghie cu Sfintele Taine şi mâncau puţin, cereau apoi binecuvântare de la stareţ, ieşeau din mănăstire şi, după ce treceau Iordanul, se despărţeau unii de alţii şi se afundau în deşert. Aici, fiecare se nevoia după puterile sale întregul Post şi se întorcea la mănăstire în duminica Floriilor.

Zosima s-a supus şi el obiceiului. A luat cu sine puţină mâncare, a trecut Iordanul şi, străbătând pustiul, îşi făcea canonul său de rugăciune. Noaptea dormea întinzându-se puţin pe pământ, acolo unde îl apuca seara. Dis-de-dimineaţă pornea din nou la drum, alegând mereu locuri aspre pentru mers. Spera să întâlnească un pustnic de la care să înveţe ceva.

Întâlnirea care avea să-i schimbe viaţa lui Zosima
După 20 de zile de mers prin pustiu, pe la amiază, oprindu-se să-şi facă obişnuitele rugăciuni, a zărit la o oarecare depărtare o umbră ca un trup de om. Vedenia era cu trupul gol, înnegrit de arşiţa soarelui; părul capului era alb şi îi ajungea numai până la umeri. Încredinţându-se că nu este o înşelăciune diavolească, ci are în faţă un om, a început să alerge după acela. Dar şi acela, dându-şi seama că Zosima vine spre el, a început să fugă încercând să se îndepărteze. În cele din urmă, Zosima l-a ajuns la un loc ce părea a fi un pârâu secat şi a început să-l roage pe acela să vorbească cu el.

Atunci, cel urmărit i-a zis: „Părinte Zosima, iartă-mă, dar nu pot să mă arăt feţei tale pentru că sunt femeie şi nu am haine pe mine“. Monahul s-a cutremurat auzind că i-a spus pe nume şi că şi ştie că el este preot. S-a gândit că, întrucât nu l-a întâlnit niciodată, numai harul lui Dumnezeu i-a putut descoperi acestea. I-a dat atunci femeii o haină de-a sa. După ce au schimbat câteva cuvinte, înţelegând că aceasta are o viaţă duhovnicească înaltă, i-a cerut femeii să-i povestească viaţa ei. Cu greu aceasta a răspuns rugăminţii monahului.

Sfârşind istorisirea vieţii ei, l-a rugat pe Zosima ca în anul următor să nu mai iasă din mănăstire în prima duminică a Postului Mare, iar în Joia din Săptămâna Patimilor să ia Sfintele Taine şi să meargă pe malul Iordanului, pentru a o împărtăşi.

„Îngroapă, părinte Zosima, trupul smeritei Maria“
Tot anul acela Zosima a aşteptat cu nerăbdare să vină perioada Postului Mare. În Joia Cinei celei de Taină a luat într-un potir Trupul şi Sângele Domnului şi s-a dus la Iordan, nerăbdător să întâlnească acea femeie sfântă. Când a venit, aceasta a însemnat cu semnul crucii Iordanul şi a trecut pe el ca pe uscat. S-a împărtăşit cu Sfintele Taine, după care şi-a ridicat mâinile la cer şi a spus cu lacrimi: „acum liberează pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că au văzut ochii mei mântuirea Ta“. L-a rugat apoi pe Zosima să-i mai împlinească o rugăminte: anul viitor să vină din nou la locul unde s-au întâlnit prima oară pentru a o vedea. A trecut din nou Iordanul ca pe uscat şi a dispărut în pustie.

După trecerea şi a acelui an, Zosima a ieşit din nou odată cu ceilalţi monahi în duminica întâia a Postului Mare şi s-a îndreptat spre locul unde o întâlnise prima oară pe femeia sfântă. A găsit-o acolo, însă aceasta era moartă. S-a întristat atunci că nu o întrebase nici măcar cum se numeşte. În timp ce el gândea acestea, a văzut scris pe pământ, lângă trupul cuvioasei: „Îngroapă, părinte Zosima, în acest loc, trupul smeritei Maria“. Tot din însemnarea de pe pământ a aflat bătrânul că Maria murise chiar în noaptea în care se împărtăşise cu Sfintele Taine. Pentru că pământul era arid şi nu avea unelte de săpat, a cerut unui leu care venise lângă trupul Mariei să sape acesta groapa. Cu ajutorul leului a împlinit rugămintea Cuvioasei Maria, dând ţărâna ţărânei. Întors în mănăstire, a povestit tuturor călugărilor viaţa Sfintei Maria Egipteanca, iar, peste ani, întrucât circula prin viu grai, patriarhul Sofronie al Ierusalimului a aşternut-o pe hârtie.

Sfânta Maria Egipteanca este pomenită în Biserica ortodoxă pe 1 aprilie şi în duminica a cincea a Postului Mare. Viaţa ei se citeşte, de asemenea, în miercurea din săptămâna a cincea a Postului Paştilor în cadrul Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, ca ilustrare a pocăinţei pe care o propune canonul.

Pr. Bogdan Dedu (articol apărut în ziarul „Lumina“, 13 aprilie 2008)

Înapoi la listă