Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel - Herăstrău

Sf. Ignatie Briancianinov despre metanii

Metaniile se împart în cele până la pământ şi cele până la brâu (închinăciuni); se cuvin făcute, de obicei, la pravila de seară, înainte de a te linişti în somn. Cel mai bine este să baţi metanii înainte de citirea rugăciunilor de seară, adică să-ţi începi pravila cu metanii. De la metanii corpul va obosi şi se va încălzi uşor, iar inima va intra în stare de zdrobire. Într-o asemenea stare, nevoitorul se va ruga cu mai multa osârdie, căldură şi atenţie. Va prinde un alt gust pentru rugăciune, când ea va fi făcută după metanii.
Metaniile trebuie bătute fără nici o grabă, săvârşind această nevoinţă trupească cu plângerea inimii şi cu tânguirea minţii. Când vrei să începi, să-ţi pleci genunchii, să-ţi păstrezi trupul în cea mai evlavioasă poziţie: cea pe care trebuie să o aibă robul şi creaţia divină în faţa Domnului Dumnezeului lor. Apoi, adună-ţi gândurile din împrăştiere şi, fără nici un zor, rostind doar pentru tine, închizându-ţi mintea în cuvânt, zi cu inima zdrobită şi smerită rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“
Zicând rugăciunea, fă fără grabă o metanie până la pământ, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu, fără a te aprinde; fă-o cu simţământul celui ce se căieşte şi imploră iertarea păcatelor sale, ca şi cum te-ai afla la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, Însuşi. Să nu alcătuieşti cu închipuire faţa sau reprezentarea Domnului, ci să crezi că El se uită la tine, la mintea şi inima ta şi că răsplata ce ţi se cuvine se află în mâinile Sale.
A crede ca L-ai văzut lângă tine, fie şi cu ochii minţii, pe Hristos în persoană este o amăgire de neîngăduit, care te poate duce la pieire, ca orice amăgire de sine, dar credinţa în omniprezenţa lui Dumnezeu este un adevăr sfânt.
Batând din nou metanie până la pământ, adu-ţi întotdeauna trupul în stare de linişte şi evlavie şi zi iarăşi, fără grabă, rugăciunea arătată mai înainte; rosteşte-o încă o dată şi bate iarăşi metanie, după cum am mai spus. Să nu te preocupe cantitatea metaniilor. Îndreaptă-ţi toată atenţia spre calitatea rugăciunii, săvârşite cu plecarea genunchilor. Făcând abstracţie de efectul spiritual, un număr mai mic de metanii produce asupra trupului un efect mult mai puternic, făcute aşa cum am arătat mai sus, decât un număr mai mare, făcute la repezeală numai pentru a spori numărul. Experienţa nu va întârzia să o confirme.
După ce te-ai trudit cu metaniile, treci la închinăciuni până la brâu. Măsura corectei îndepliniri a închinăciunii până la brâu este dată de aplecarea mâinii în jos, astfel încât să atingă pământul sau podeaua.
Ia-ţi drept obligaţie absolută, ori de câte ori faci metanii şi închinăciuni, o lucrare duhovnicească prisositoare făcută cu atenţie, fără zor, cucernic, cu dorinţa de a arăta pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. Făcând aceasta, nevoitorul va putea să-şi dea seama câte metanii suportă corpul său într-un răstimp nu prea îndelungat. Scăzând din acest număr câteva metanii pentru neputinţă şi cruţare de sine în timp, călugărul îşi va putea stabili, din ce a rămas, o pravilă personală, zilnică, cerând apoi pentru ea binecuvântarea duhovnicului sau a altui călugăr mai mare, în care are încredere şi cu care se sfătuieşte şi astfel o va putea âine în fiecare zi.
Pentru zidirea duhovnicească a preaiubiţilor noştri fraţi nu vom păstra tăcere asupra următoarelor: metaniile bătute de dragul numărului, neînsufleţite de o dreaptă lucrare a minţii şi a inimii sunt mai degrabă vătămătoare decât de folos. Nevoitorul novice, făcându-le, începe să se bucure zicându-şi în sinea lui, asemenea cunoscutului fariseu din Evanghelie: „Iată, Dumnezeu m-a ajutat şi astăzi să bat (de exemplu) trei sute de metanii. Slavă Domnului! Nu-i lucru uşor să baţi astăzi trei sute de metanii! Cine îşi mai ia asupră-şi o asemenea pravilă!“ Şi aşa mai departe. Trebuie amintit că metaniile încălzesc sângele, iar sângele înfierbântat ajută mult la înteţirea activităţii mentale; ajuns într-o asemenea stare sărmanul novice-nevoitor, fiindcă nu are cunoştinţă de adevărata lucrare duhovnicească, se lasă prins într-o activitate cerebrală nocivă, gânduri şi amăgiri de slavă deşartă, bizuindu-se pe izbânda lui, închipuindu-şi ca prin ea va spori duhovniceşte. Nevoitorul începător, lăsându-se prins în mreaja unor asemenea iluzii, nu se mulţumeşte cu ele; însuşindu-şi-le, sădeşte în sine patima pierzătoare a trufiei. Iar aceasta se va manifesta curând prin judecarea în taină a semenilor şi prin dorinţa făţişă de a le da lecţii. În chip vădit o asemenea dispoziţie este un semn de îngâmfare şi amăgire de sine.
Deci dacă călugărul nu s-ar socoti pe sine mai presus de aproapele său, n-ar cuteza în nici un chip să-i dea lecţii. La acest rezultat duce orice performanţă obţinută în scop spiritual dar care rămâne doar trupească; atunci când aceasta nu se însoţeşte cu o intenţie de pocăinţă şi nu-şi ia drept ţel pocăinţa, ea rămâne doar o performanţă în sine şi pentru sine. Adevărata sporire a nevoitorului constă în a se recunoaşte pe sine cel dintâi dintre păcătoşi.
„Un frate i-a spus cuviosului Sisoie cel Mare: Văd că mi-e gândul mereu la Dumnezeu. Cuviosul i-a răspuns: Nu-i mare lucru ca gândul îţi stă mereu la Dumnezeu; ar fi mare dacă un călugăr s-ar vedea mereu pe sine sub orice creatură.“
Aşa gândeau adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, adevăraţii monahi. Un asemenea mod de gândire li s-a format prin lucrarea duhovnicească corectă. Când lucrarea duhovnicească este corectă şi performanţa trupească capătă o foarte mare importanţă, ca expresie a pocăinţei şi a smereniei. „Vezi smerenia şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele“ (Ps. 24, 19), strigă către Dumnezeu Sfântul David în rugăciune unind, în evlavioasa sa nevoinţă, osteneala trupului cu adânca pocăinţă şi cu adânca înţeleaptă smerenie.
Aşa trebuie să gândească toţi fraţii creştini, fie că sunt călugări, fie că sunt mireni, luând exemplul adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu şi strigând necontenit întocmai ca dreptul David.

Înapoi la listă